Discurs avut cu ocazia dezbaterii “Migrația în Europa. Provocări și oportunități pentru România.” organizat azi, 23 septembrie 2015, de New Strategy Center la Cercul Militar Naţional.
Distinși oaspeți,
Doamnelor și Domnilor
Doresc să mulțumesc gazdelor – New Strategy Center, un think-tank extrem de necesar în peisajul neguvernamental, care și-a canalizat energiile încă de la început în abordarea unor teme de foarte mare interes pentru România cu impact asupra politicilor de securitate și apărare.
Sunt sigură că ideile care vor reieși din discuțiile de astăzi, beneficiind de expertiza unor profesioniști ce acoperă zonele relevante pentru subiectul abordat, aduc un plus strategiei României din domeniul migrației și politicilor de azil.
Cred în capacitatea României de a-și contura o poziție pro-activă, de jucător în prima linie în acest domeniu.
Să nu uităm – România este printre cele doar câteva țări ce încă au o ambasadă funcțională la Damasc!
*
**
Este evident că Uniunea Europeană se află într-una dintre cele mai tensionate și dificile perioade ale sale.
De la criza economică din Grecia, la criza umanitară a refugiaților și a migrației și de la situația de securitate din Ucraina și conflictul hibrid cu Rusia până la amenințarea globalizată a terorismului, Europa are pe agenda sa multe întrebări la care este forțată să găsească rapid un răspuns adecvat.
Toate aceste crize evidențiază însă carențele unei lumi globalizate, în care fracturile, decalajele și discrepanțele persistă, atât în sfera socială, cât și în cea politică și economică.
Cred însă în același timp că nu momentele de relaxare sunt cele care te fac mai puternic, ci crizele pe care ești pus să le rezolvi și la care vii cu răspunsuri adecvate.
Europa are șansa de a ieși întărită din acest complex de probleme, iar răspunsul se află în valorile și țelurile care ne unesc, nu în diferențele de opinii.
*
**
Aplecându-ne asupra unuia problemei migrației și a refugiaților, observăm de la început că ea este un efect, nu o cauză. O gestionare cu succes a acestei situații nu poate fi făcută individual, de fiecare Stat Membru, ci doar la nivel european și doar în cooperare cu partenerii noștri și țările din vecinătatea sudică a continentului.
Decizii unilaterale, precum cea a zidurilor sau a închiderii granițelor, pun în pericol tratate fundamentale și doar complică problemele. La fel de contraproductive sunt și abordările inverse, de a-i chema spre Europa pe toți cei care se simt amenințați de conflicte și regimuri totalitare. Cu atât mai mult când aceste inițiative sunt luate fără o consultare prealabilă cu țările partenere din UE, fără a avea un plan și fără a fi pregătiți.
Soluția poate veni doar dintr-o abordare comună, susținută de Consiliu, Comisie și Parlament. Documente fundamentale, precum cele care reglementează spațiul Schengen sau procedura de azil sunt în acest moment depășite de o realitate pe care Europa nu a anticipat-o.
O abordare comună înseamnă:
- determinare,
- consecvență,
- negociere,
- solidaritate,
- realism,
- pragmatism,
- și viziune.
Propunerea actuală a Comisiei, susținută de o majoritate a Parlamentului European este bazată pe negociere, dovedește determinare, consecvență și solidaritate.
Din păcate, îi lipsesc realismul, pragmatismul și viziunea!
*
**
Țările central și est-europene, iar aici vorbesc în special de cazul României, nu se opun transferului unui volum mare de persoane dinspre Grecia și Italia, din lipsă de solidaritate.
În istoria recentă, România nu s-a confruntat cu astfel de probleme și nici nu a fost pusă în situația de a face față unor valuri migratorii. Aceasta este o realitate ce trebuie luată în considerare atunci când se discută problema găzduirii unui număr de refugiați. România nu dispune în momentul de față nici de infrastructura de primire și nici de resurse în acest sens pentru a face față unui număr de migranți, mai mare decât cel pe care deja și l-a asumat.
Solidaritatea nu înseamnă trimiterea forțată a refugiaților într-un loc care nu dispune de capabilitati pentru a-i primi și crearea astfel a unei noi crize. Cu sprijinul financiar și logistic al Uniunii Europene și al țărilor cu experiență în construirea și gestionarea unor centre pentru refugiați, România poate ajunge însă în poziția de a fi pregătită să facă față unui val migrator mai mare. Dar trebuie sa veddem daca aceasta este cea mai buna solutie.
Evoluția situației din celelalte țări aflate pe rutele de migrație dinspre Turcia și Grecia spre Vestul Europei demonstrează clar cât de serioase pot fi efectele unui val migrațional care lovește pe neașteptate.
Serbia a interzis joi, 24 septembrie, importurile din Croația ca răspuns la decizia Zagrebului de a închide propria graniță pentru transporturile de marfă. Imediat, Croația a interzis intrarea tuturor vehiculelor înregistrate în Serbia[1]. Ambele țări suferă pierderi de peste 1 milion de euro zilnic ca urmare a acestor decizii.
Aceste evenimente și evidenta escaladare a tensiunilor dintre cele două state, ce au trecut în urmă cu doar două decenii printr-un război, au loc la doar o săptămână după ce Croația și-a deschis granițele (16 septembrie). Atunci, în doar o zi, 5.600 de refugiați au intrat în Croația dinspre Serbia[2].
În săptămâna ce a urmat, numărul lor a urcat la 51.000. Evident, Croația, o țară de doar 4 milioane de locuitori, se clatină sub presiunea acestui exod. Am văzut toți imaginile din Tovarnik, micul oraș Croat, unde poliția a fost copleșită de miile de refugiați care au luat cu asalt un tren, în speranța că îi va duce mai departe, spre Vest.
Presiunea crescută asupra Serbiei și Croației vine ca urmare a deciziilor și acțiunilor anterioare ale Ungariei, care a închis complet granița cu Serbia pe 15 septembrie.
Pe de alta parte deciziile luate de Ungaria au venit ca o reacție la suprasolicitarea cauzată de cei peste 150.000 de refugiați ce i-au trecut granițele în doar 8 luni.
Ungaria s-a confruntat cu autostrăzi și gări blocate, cu incidente violente între poliție și refugiații care refuzau înregistrarea și amprentarea și cu acuze din partea majorității statelor europene.
Una dintre cele mai contestate decizii a fost cea a construirii unui gard de sârmă ghimpată de-a lungul celor 175 de km de graniță cu Serbia. Început pe 17 iunie, trei luni mai târziu era finalizat. La această oră, el deja se continuă și de-a lungul graniței cu Croația, urmând să fie complet în doar câteva zile.
Texte fundamentale pentru construcția europeană, precum cele care reglementează spațiul Schengen sau acordurile de la Dublin privind azilul par să nu mai existe.
Iar dacă vorbim despre refugiații pe care o majoritate a Statelor Membre dorește să-i relocheze în România, trebuie să spunem și că aceștia au refuzat chiar și oferta Vienei, afirmând că doar în Germania au perspectivele pe care și le doresc.
*
**
Am o întrebare retorică: este cu adevărat pregătit vestul să absoarbă câteva milioane de potențiali imigranți în următorii ani? Nu mai este cazul unor emigranți din est, aparținând culturii europene, care deja vorbeau limba țării unde doreau să muncească. Vorbim de cetățeni aparținând unei alte culturi și unei alte religii, care în marea lor majoritate nu vorbesc limba țării gazdă.
Procentele pe care le-au obținut partidele de extremă dreapta în Germania, Austria, Anglia sau Olanda la ultimele rânduri de alegeri, nu sunt rezultatul unei nemulțumiri față de birocrația instituțiilor europene. Ele sunt o reacție de respingere și de protest fata de propriile autoritati, incapabile sa le ofere cetatenilor minimul de securitate la ei in tara.
Nu cred că Europa își dorește și este pregătită pentru o reîntoarcere a xenofobiei.
Se constată în ultimii ani o creștere constantă a reacțiilor de respingere, de multe ori violenta, față de populația Roma și azilanții veniți din cele mai sărace țări ale Europei. Pe acest fond, organizațiile care monitorizează fenomenul precum “European Council on Refugees and Exiles” din Bruxelles, au observat pe teritoriul Germaniei o creștere explozivă a violențelor împotriva azilanților.
Suplimentar problemei de integrare a noilor veniți, există, chiar mai serioasă, problema securității.
Să ne amintim de evenimentele recente, când cetățeni europeni, născuți, crescuți și educați aici, au fost radicalizați, ajungând să comită acte de terorism sau să plece pentru a se alătura unor grupări teroriste.
Mohammad Sidique Khan, liderul atacurilor cu bombă din Londra, din iulie 2005, s-a născut în 1974 în Leeds, West Yorkshire din părinți pakistanezi.
Chérif și Saïd Kouachi, responsabili pentru atacul asupra redacției Charlie Hebdo sunt născuți în Paris din părinți algerieni.
Ei și mulți alții au fost expuși mesajelor extremiste și radicalizați chiar în mijlocul Europei.
Integrarea în societatea vestică a migranților economici din anii ’70, ’80, ’90, veniți din Pakistan, Bangladesh, țările magrebiene sau cele sub-sahariene este un proces încă în desfășurare, care este departe de un procent de reușită de 100%.
Revenind la valul de migranti, constatam in acest moment ca pe teritoriul spațiului Schengen, se află mai multe sute de mii de persoane care au trecut fraudulos granițele, iar în momentul în care au interacționat cu autoritățile unei țări europene au reacționat violent, refuzând înregistrarea și amprentarea, așa cum prevăd procedurile UE.
Aceste persoane vin din zone de conflict, unde autoritățile statale practic nu mai există sau au pierdut complet controlul, zone dominate de grupări teroriste care au declarat oficial că cetățenii europeni sunt o țintă și au cerut adepților lor să acționeze în acest sens.
Este evident riscul de securitate generat. Așa cum deja s-a demonstrat prin cazurile de persoane arestate din rândul refugiaților ajunși în spațiul european, dovedite ca fiind membri activi ai Daesh, este doar o chestiune de timp până când acest risc se va concretiza în noi situații în care țările europene vor fi nevoite să contabilizeze numărul de victime.
Atentatele ce au avut loc pe teritoriul atâtor state europene sunt percepute ca un eșec al autorităților în a asigura siguranța propriilor cetățeni în interiorul granițelor UE. Acest eșec este deja asumat și declarat, mai ale în fața unor amenințări precum cele ridicate de extremiști care decid să acționeze individual și independent de rețeaua care i-a racolat – așa numiții “lupi singuratici”.
Pe acest fond de nesiguranță, cetățenilor europeni li se cere să accepte un nou val migrațional, automat și o amenințare de securitate mult mai mare, fără niciun fel de garanții cu privire la riscuri.
Din păcate, autoritățile din state cu un procent extrem de mare de migranți, și-au dovedit în repetate rânduri incapacitatea de a-și proteja proprii cetățeni.
*
**
Din păcate, taberele de refugiați sunt doar o soluție de moment, iar ele nu reprezintă sub nicio formă un răspuns la problema de bază, care generează aceste imense deplasări de populație.
Cu atât mai puțin taberele de refugiați, aflate la mii de kilometri distanță față de locul de origine al celor care fug din fața conflictelor, insecurității, sărăciei, lipsei de perspective și problemelor cronice ar putea reprezenta unica soluție.
Iar eu nu pun problema strict din perspectivă economică. Deși este evident că, financiar vorbind, este infinit mai eficient pentru Europa să ofere unui refugiat hrană, asistență medicală, adăpost și acces la educație atunci când el se află în tabăra de refugiați Zaatari din Iordania, la doar 10 km de granița cu Siria – locul de origine al celor ce fug din calea războiului – și să nu-l transporte la 4.000 km de casă, până în Germania.
Dacă vorbim de refugiați și nu de migrația economică – iar acesta este un subiect ce trebuie clarificat și tranșat la nivelul instituțiilor europene, pot spune că am avut șansa să vizitez taberele de refugiați din Iordania și Liban și să discut direct cu cei pe care lipsurile și războiul i-au obligat să fugă în alte țări.
Marea lor majoritate își doresc să se întoarcă acasă. Sunt profund legați de locul unde s-au născut și nu își doresc o altă patrie sau o tabără de refugiați care să ofere condiții mai bune. Își doresc pace la ei în țară, își doresc o școală pentru copii lor, un spital pentru cei în nevoie, infrastructură, dezvoltare, locuri de muncă și perspective reale pentru tânăra generație. Pe toate acestea și le doresc în țara lor, în Siria, în Irak, în Eritreea. Asta este ceea ce mi-au spus și repetat toți cei cu care am discutat în taberele de refugiați gestionate de UNHCR și UNRWA în Orientul Mijlociu.
Se recunoaște deja că lipsa de viziune a unor decizii din trecutul recent a generat efecte pentru care plătim acum. Cele mai bune exemple le găsim în situația din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, ce a urmat primăverii arabe.
Tot pe acest palier al discuției, vorbind despre viziune sau a lipsei ei, mai există un mare semn de întrebare.
Comisia Juncker și-a început activitatea la 1 noiembrie 2014. Ea a fost investită având la bază “planul Juncker”, construit pe 10 priorități, ce se întinde pe perioada a șase ani. Prima și cea mai importantă dintre aceste priorități este cea a “creării de locuri de muncă și stimulare a creșterii economice”. Întregul plan țintește investiții de 315 miliarde €.
Ceea ce ne spunea domnul Junker era de fapt că avem un mare deficit de locuri de muncă.
Zece luni mai târziu, Cancelarul german Angela Merkel declară că Germania poate primi până la 800.000 de refugiați până la finalul anului 2015, văzând în acest exod un avantaj pentru piața muncii din Germania[3][4], care are nevoie de forță de muncă.
Apar în mod firesc două întrebări:
De ce nu îi angajăm în primul rând pe toți tinerii europeni, educați și calificați în Europa, cei cărora toți acești lideri le promit locuri de muncă?
Sau dacă greșim și avem totuși locuri de muncă și șomajul a dispărut…
De ce mai este nevoie să investim o sumă colosală în crearea de locuri de muncă?
*
**
Un instrument puternic, pe care deja îl avem la dispoziție, este Agenda Europeană privind Migrație. Este o strategie propusă de Comisie și lăudată la nivel internațional de ONU.
Ei i se alătură cele 2.4 miliarde de euro ce sunt alocate într-un plan multianual pentru problema refugiaților și a migrației. Cred că fenomenul migrației este doar la început, iar viitorul nu foarte îndepărtat va expune Europa unor presiuni și mai mari. Statele europene trebuie să abordeze serios subiectul și să fie pregătite.
Agenda Europeană privind Migrația se bazează pe 4 piloni:
- Reducerea stimulentelor pentru migrația neregulamentară
- Salvarea de vieți și securizarea frontierelor externe
- O politică solidă în domeniul azilului
- O nouă politică în domeniul migrației legale
Doar că această Agendă, oricât de cuprinzătoare ar fi, nu se adresează decât efectelor, nu și cauzelor.
*
**
Pentru a avea succes, trebuie abordată și cauza profundă, care îi face pe unii să caut o lume mai bună, iar pe alții îi aruncă în brațele extremismului și terorismului.
Subdezvoltarea economică, lipsa de oportunități, sistemul educațional și de sănătate prăbușit, infrastructura slabă – acestea sunt cauzele profunde. Dovada o găsim în contrastul dintre țări precum Qatar, Oman sau Kuweit, aflate în imediata vecinătate a conflictelor, stabile și înfloritoare, și alte state, care acum sunt patria războiului și grupărilor teroriste.
O astfel de abordare este nu doar un răspuns solid adresat problemelor ci și un interes al UE. O vecinătate pacificată, stabilă și cu perspective convingătoare de dezvoltare este în interesul și în avantajul Uniunii Europene.
Poate chiar mai mult decât în abordarea migrației, Uniunea Europeană are nevoie de consecvență și determinare în politica sa externă.
Este adevărat că Uniunea Europeană nu este o construcție militară ci una politică.
Dar provocările actuale depășesc cu mult cadrul clasic. Astăzi, rolul infrastructurii de educație și sănătate, securitatea energetică, dezvoltarea economică și oportunitățile legate de antreprenoriat și obținerea unui loc de muncă sunt chiar mai importante decât forța armată.
Lor li se adaugă nevoia de stabilitate instituțională, democrație, respectare a drepturilor omului, și combatere a corupției – mecanisme care asigură cea mai bună protecție în fața altor provocări din categoria războiului hibrid.
Pentru a putea vorbi de astfel de deziderate în țările Orientului Mijlociu și din Nordul Africii, Europa trebuie să conștientizeze că are în față un conflict ce durează de mai bine de patru ani și jumătate și care a depășit faza negocierilor politice. Non-intervenția și nehotărârea sunt cele care au permis apariția și extinderea Daesh.
Fără a elimina amenințările de securitate nici nu se poate vorbi despre celelalte măsuri complementare, precum refacerea zonelor afectate și repunerea economiilor pe picioare.
În fața unor astfel de amenințări, Europa trebuie să-și asume mai mult decât efortul umanitar. Trebuie utilizate toate pârghiile avute la dispoziție, fără a neglija nici ipoteza unei intervenții armate coordonate. Implicarea individuală, doar a unor State Membre, este insuficientă.
Nu pot fi de acord cu poziția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, doamna Federica Mogherini, care a declarat în mai multe rânduri[5] că Uniunea Europeană nu va interveni militar împotriva Daesh.
Continuarea politicii de indecizie și prudență va transforma valul actual de migrație într-un adevărat tsunami căruia este clar că Europa nu îi poate face față.
[1] http://www.aljazeera.com/news/2015/09/tensions-croatia-serbia-rise-refugees-150924193440477.html
[2] http://news.nationalpost.com/news/world/refugee-crisis-reverberates-across-europe-as-croatia-accepts-5600-refugees-in-one-day
[3] http://www.dw.com/en/germany-must-lead-the-way-in-refugee-crisis/a-18702937
[4] http://www.dw.com/en/get-refugees-into-work-quickly-says-german-chancellor-angela-merkel/a-18705689
